Poveștile Priveghiului

Era destul de târziu și destul de obosit era și Valeriu. Obișnuit să ia drumul scurt spre casă, o luă acum pe drumul lung, știind că Baba Ana voia să-i vorbească una-două despre ce avea să muncească. Intră în curte fără să-l simtă nimeni. Nimeni înafară de pisici,   care-l țintuiau cu ochii și îl urmăreau până aproape de prispă. Împinse ușor stinghiile de lemn ros de lighioane nevăzute care formau ușa Babei Ana și se pofti înăuntru cum îi era obiceiul. -Seara bună, babo. -Seară bună, Valeriule. Ia de stai la masă. -Mi-e cam foame babă Ană, ai să-mi dai ceva sau?… -Am. Am brânză sărată de capră și cartofi. -Bun. Dar apă ai? Că-mi-e sete rău. Am mers mult. -Am și apă. Baba dete să-i pună farfuria pe dinainte dar înainte s-o lase pe masă, îl luă la rost: -Ai fost la moară să vezi ce face boieroaica? -Am fost babă Ană, dar dă-mi să mănânc. Și dă-mi apă. Luă urciorul de apă și-l puse la gură și-l gâlgâi până nu mai rămase nici un strop. -E bună apa… -Dar ...

Aurica era o femeie trecută prin viață, văduvă, mamă a patru copii: Costandin, Gheorghe, Nicu și Stelian. De mică, de când învățase de la soacra ei, se îndeletnicea cu farmecele acolo în sat, la Cârbești. Veneau tot felul de oameni la ea, cu tot felul de probleme și cereri, și ea mergea să descânte la baltă. Femeile șopteau că ar cheama Necuratu sau Ucigașu la baltă și l-ar tocmi și el ar face ce vrea ea, da-i plătește, ca și cum ar fi fost dracii slugi plătite, date la boier, să lucreze la ea. De vorbit toate o vorbeau cu frică, dar mai bine de jumătate de femeile din sat îi trecuseră pragul fie să se mărite, fie să-și blesteme norele, fie să facă avort și câte și mai câte. Una din ele era Ileana a lui Popa, o femeie decisă să-i facă feciorului ei nuntă cu cine voia el, că bani avea, pământ avea, dar era bețiv și cam prost și nu-l plăcea niciuna. Aurica așteptă miezul nopții, se dezbrăcă de tot, își scoase basmaua și-și d espleti părul, pieptănându-l de la ceafă înspre frunt...

Moartea e o parte a vieții. Viața e interesantă, amuzantă, tragică, surprinzătoare. Și moartea de ce n-ar fi ?  Poveștile Priveghiului sunt inspirate din povești reale, spuse de rude, prieteni, cunoștințe, în special în jurul celor care au fost odată bunica, tatăl meu, mama mea sau prietenii mei, dar care nu se mai aflau în încăpere demult, deși forma lor era încă prinsă între scânduri.  În familia mea și între cunoscuții mei, înmormântările erau un prilej de a schimba povești, fie despre cel dus, fie despre cei de care ne aduceam aminte, de a râde, de a plânge și de a ne aminti.  Dacă va ieși sau nu un volum , rămâne de văzut.